quietude

Eu cred ca am invatat in pasi inceti si foarte, foarte mici, paspaiti (hmm! fara diacritice, o sa fie un joc de incercari sugubete) sa nu mai vreau sa plec de acasa. Adica sa nu vreau vacanta de a-casa de la mine.

De mai bine de patru ani, din acel 29 de martie, locul care ne-a primit sa ne imblanzeasca si sa ne insanatoseasca este imbratisarea de care aveam nevoie toti patru, parinti si copii, ca sa crestem mari, puternici si fericiti cu ce avem (o intelepciune pe care am priceput-o pe indelete abia aici).

In  zorii voiosi, inca senini, ai mei au plecat pentru cateva zile. Trebuia. Adica era musai si pentru un motiv frumos, fericit si nespus de asteptat.  Dar eu m-am votat sa raman.

*

Cum zice Mon Amour, noi avem Arca.

Eu i-as zice Arca lui Gabriel, ca sa nu-l mai implicam si pe Noah/Noe ori cum l-o mai fi strigat mama lui.

“Arca lui Gabriel” se potriveste cel mai bine cu partea de poveste pe care o parcurgem acum. Avem in grija, cu pereche si mai ales fara de pereche, cateva zeci de fiinte cu glas (dar nu omenesc; si nici nu mai zic de zumzaitoarele albine – ca de ele au grija azi, maine si poimaine florile si picurii de roua.).

La vremea asta din an mai toate au pui si urgente cotidiene. Pentru ca altcineva sa ne tina locul, sunt prea multe detalii – anevoios de zis prin viu grai ori de trecut pe hartie.

Aerul  fierbinte si aburit nu ma indeamna la harnicie. E aproape miezul zilei. Eu mi-as zice sa aleg siesta. Voi vedea.

*

Pisoii, curajosi incepand de ieri, nu s-au mai ascuns: au adormit in vazul lumii dupa ce si-au umplut falcutele cu biscuitii pisicesti inmuiati in iaurt.

Boboceii de rata, trupesi si natafleti anul asta, pasc pe sub tufe si – cam la 10 minute – incearca apa din albioarele pregatite pentru ei (le-am inventat piscine din cele doua sanioare lungi, de doi.).

Cocosul, intimidat de liniste, isi rasuna strigarea, ca sa se convinga ca fetele ii mai dau crezare. Mai tresare cate una, mustratoare: “Ce faci, ma, naucule? Unde sa fi plecat? Stam in curte pana pe seara, ca suntem consemnate de cand i-am ajutat sa scoata rasadurile de rosii, porumbul, mazarea, castravetii si ce-or mai fi avut pe acolo. Nu mai tii minte cum te-a alergat Gabriel sa-ti explice? Cica numa’ stevia si patlagina sunt rezervate pentru ciocurile noastre. Mda.”

Prin fata ferestrei, sageteaza pasaruici chemate de piuitul puisorilor ramasi prin cuiburi. Cei mai multi si-au luat deja zborul si isi pregatesc aripile pentru drumul lung din toamna.

*

Asa ca de azi, in linistea ciripitoare si verde a parcului nostru salbatic, sunt in misiune.

Ma intreb daca o sa stiu ce sa fac cu linistea, daca o sa ma pricep sa-i dau un rost bun.

Advertisements

2 thoughts on “quietude

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s