requiem rural pentru Răţişoara mea

Photo by Oksana Vasuk – nat-geo.ru/photo/user/27965

*

“parcă-i răţişoara mea

zăpada proaspătă ne surprinde cu desenul urmelor ei păşind in lungul si în largul curţii noastre

Răţişoara mea este singura curajoasă care iese şi azi din curtea păsăretului. Îşi ţine neschimbat obiceiul de a zbura peste gardul înalt ca să ajungă la colţul ei secret unde-şi ascunde ouşoarele. Prin octombrie i-am găsit locul tainic şi şi l-a schimbat.

Concluzie:
Răţişoarele sunt frumoase şi deştepte.”

*

Ca tot omul de azi care se tine conectat la realitate (ori la virtualitate), pe 26 decembrie, pe fb, asa comentam la o fotografie de pe site-ul Nationalului geografic (fotografia este a Oksanei Vasuk – nat-geo.ru/photo/user/27965). Răţişoara mea era si mai frumoasa. Cu certitudine, avea os domnesc (eu zic ca de lebada), dar am planuit sa o avem cel putin pentru cateva veri si nu i-am facut poze. De-aia nu trebuie sa mai aman nimic. Dar nimic!

De ieri, Răţişoara mea nu mai zboara. O sa fie o supica si poate si un alt fel pentru pranzurile noastre. Suntem acum oameni de la tara. Nu irosim. Si, chiar daca ne sunt dragi si le dam nume, la final le multumim pentru ca ne tin, cu darul lor, in viata.

S-a intamplat ieri dimineata. Nazbatiosii de catei, doi Jack Russells, care innebunesc de-a dreptul cand ceva care le iese in cale le trezeste cheful de vanatoare, au vazut-o coborand in zbor in preajma curtii pasaretului, s-au napustit pe trupusorul ei de zapada si nu i-au mai dat vreo sansa sa-si intinda aripile. Locu-i plin, ca de petale albe, de fulgisorii ei tineri si curati. Sub ochii suratelor ei, cateii si-au aratat vitejia. Au incoltit-o in mod repetat pana nu s-a mai putut apara si nu pentru ei, ci pentru noi. Asa le spune gena care i-a dresat mai bine decat am stiut-o noi. Nataraii! De ieri, ma privesc intrebatori si mandri: “Gata, ne-a reusit de data asta! Mandri de noi? Am jertfit-o pentru tine, mama!” Of. Nici nu vreau sa-i privesc. Mi-e teama sa ma gandesc care-or sa mai fie urmatoarele jertfe necerute.

Noi, in ritm de duminica optimista, prin casa – pregatind micul dejun si alte tihne matinale. Doar Gabriel pe afara. Le-a dat drumul cateilor pentru zece minute, stiind ca nu-i pricina de ingrijorare: gainile, cocosul razboinic, cele doua ratuste si curcanul – toate dupa gard, ciugulind la prima masa a zilei. Numai ca, intorcandu-se de la grajd, i-a vazut pe vanatori forfotind deasupra unui petec de zapada. Zilele incalzite au topit nametii. Mai sunt ramase doar cateva pete albe pe pamantul acoperit cu iarba lui octombrie cel caldut, care a mai impins in toamna cativa centimetri de ciuf verde. Apropiindu-se, le-a observat boturile inrosite de sange si fulgii Răţişoarei inca plutind. Ea era petecul alb. Bucurosi de isprava, au facut un pas in urma, ca sa-i faca loc lui Gabriel sa vada mai bine, ca sa se bucure si el, credeau natangii. Răţişoara a mai tresarit de doua ori si trupusorul i s-a linistit din durerea cumplita. Trebuie sa fi fost minute bune de lupta, pentru ca semnele harjoanei sangeroase sunt peste toata neaua lebadutei mele miniaturale. Si ochisorii ei albastri – de senin nu prea insorit – s-au stins. Scumpa mea curajoasa si dornica de zbor … Of, cum ma faci tu sa lacrimez, nonsalanto! … mi te-amintesc cum te balaceai de stropeai cel putin 7-8 metri de jur imprejur. Te privesc in incremenirea rece a trupusorului deodata neverosimil de mic, de fragil, linistita si fara dureri, adormita ca o balerina ostenita – in cea mai delicata dintre posturi, pentru ca balerinele raman gratioase si in somn. Aripioaso!

In casa, toti patru, intristati, povestim despre curajul ei cotidian, despre cat era de tafnoasa si de artagoasa, despre cum se adancea in grup si ciugulea certator, cu ciocul ei lat, deopotriva ofensiva si fermecatoare, toate orataniile ograzii, mici si mari. Si povestile ne inveselesc, ne indeamna la un fel de zbor pentru ganduri.

De cum i-au crescut aripile, s-a avantat in zboruri din ce in ce mai prelungi – cam de 5 – 10 – 15 metri  ori de alti multipli de 5 ori de 7. Ii era drag sa planeze alb, mangaind aerul adiat.

Concluzia noastra: asta-i pretul libertatii. Zborul bucura, dar costa.

Fetita noastra adolescenta, comentand despre micuta eroina a diminetii, incheie magistral: “You know? I want to be like our duckie! I feel I am like she was.” In mare entuziasm si emotie, ne-am adaugat glasurile : “Si eu!” “Si mie!” “Cred ca si eu!”

Cu tot plansul intamplarii si, pe cealalta parte a monedei, oricat ar parea de hazlie angajarea noastra, chiar ca am priceput ceva de la sufletica asta vioaie si increzatoare, care nu s-a lasat oprita nici peste iarna in curtea pasarilor: n-a vrut si gata si a ales zborul.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s