“soul wants Earth”

Chiar in ziua aceea cu lumina vioaie, de aprilie, s-a intamplat ca am lucrat acolo unde lucrase ea, in biblioteca din Kincardine, si-am trecut de cateva ori prin fata biroului ei deschis, unde simteam ca o vad buchisind si repetand: “Oh! Dear, dear, dear, … “.

Charmaine. Irlandeza. Roscovana, cu obraji alb-roz, picurati cu pistrui multi pe care nu-i mai observam cand zambea. Si zambea cu fiecare privire. Stia sa ma certe cand faceam traznai asa cum as fi vrut sa stie mama sa practice dojana in copilarie – fara furii, fara explozii, fara ranchiuna, temeinic si ferm. Ea m-a angajat, m-a incurajat, m-a inspirat, m-a sunat des, mi-a purtat de grija, a povestit celor dragi despre mine, m-a sfatuit in cuvinte care au ramas cu mine, m-a alintat ca o mamica inteleapta (n.m. si stiu ca noi mamicile suntem rar intelepte; facem nenumarate greseli pana o nimerim pe cea potrivita cu puzzle-ul, pentru ca simtim vesnic atintit pe noi un ochi social, care – ni se pare ca! – ne rejudeca gesturile, si ne lasam intimidate de el; poate ca suntem intelepte cu copilul altcuiva.). Neimportant ca mi-a fost sefa un an si. Neimportant. Apoi m-am mutat si m-a sprijinit, pentru ca mie mi-ar fi fost mai usor, si a vrut sa stie de mine, sa ne vedem, sa bem ceai si sa povestim viata si calatorii.

La nici cinci minute de mers pe jos, la casa funerara cu oameni multi, fiii ei, pe care nu-i intalnisem nici macar virtual vreodata, stiau de mine si m-au primit cu privirea ei imbratisatoare. “Prea mare darul tau, Charmaine! Le-ai spus tu de mine?”, i-am soptit in gand. In doua rame uriase, erau prinse cateva zeci de fotografii mici cu ea. In toate, chiar si in cele de fetita mica, avea parul lung si portocaliu si cea mai timida prezenta – “Va rog muult! Faceti poza mai repede, ca ma topesc. De ce vreti voi sa ma priviti si eu sa va zambesc?” De la cativa pasi, ramele apareau ca un colaj cu petale oranj, de galbenele – parul ei in soare ori in lumina blitzului. Eu am cunoscut-o abia cand isi purta parul scurt, baieteste.

“Doar 58 de ani, Charmaine?” Am fost convinsa ca era mai varstnica. Avea un usor tremur, batranesc, in gesturi. Invinsese cancerul o data. A doua oara, la inceputul primaverii, i-a dat lui dreptate.

Era timpul sa plec. Am petrecut cu familia ei si cu colegele mele povestind ravasiti de emotii calde aproape o ora. Pe restul nu-i stiam. Doar zambete de oameni civilizati uniti de-o amintire cu un om bun. Fara nume, intr-o vitrina nebagata in seama, cam cat un dictionar mai serios, o cutie din lemn, lustruita fara gres, lacuita aramiu. M-am intrebat ce-o fi acolo. Dupa cateva zile, am aflat ca asa s-a ascuns Charmaine. N-a mai vrut poze si priviri. A fost alegerea ei.

In strada am iesit singura. Oraselul cochet, plin de scotieni imigrati pe cand erau saraci si plini de sperante, pastreaza viu un decor de film  interbelic: culori gentile, case dragalase, pitoresti, distincte, cu gradini ingrijite si fara garduri. Copacii si arbustii pozeaza ca niste balerini incremeniti pe poante. Nici macar o geana de vant. Ma simt de parca m-as plimba printr-o fotografie desfasurata pentru mine. Aerul e de-un albastrui cald. Pasari pe care, in mod obisnuit, le vad rar si numai de departe, orneaza plantele gradinilor. Toate sunt vii, dar o privesc fara sa tresara, cu ochii mari, pe Charmaine trecand. N-au timp de mine. Asta-i impresia, oricat de infantila ar parea. Asta era drumul ei spre casa. “Acum tot acasa, Charmaine? Adica unde vrei tu acasa, Charmaine?”

Seara aceea mi s-a parut neverosimila, dar mi s-a intamplat. Fara vreo indoiala ca mi s-a intamplat. Nu eram deloc trista. Doar impacata si imbratisata in privirea sufletului ei bun. Am condus mai bine de o ora spre acasa la mine. Cerul larg mi-a tinut companie si mi-a dat incredere ca toate sunt la locul lor.

*

Nu cred ca imi plac anii care se sfarsesc cu 7.  Mi-e teama sa o spun, dar prea se intampla in anii astia ce nu astept si nu vreau. Gasesc eu o cale sa-mi treaca.

anul asta am comemorat luari de ramas bun ori mi-am luat ramas bun de la cativa oameni care mi-as fi dorit sa mai stea pe aici

40 de ani – de la cei stinsi la cutremurul din Romania; 30 de ani – de la tata; 20 de ani – de la bunicuta mea (“absoluta” – ii zic eu); 10 ani – de la un sufletel bun de care o sa imi fie dor dor dor neincetat

*

octombrie

conduc spre serviciu; caut sa ascult ceva la radio;

o poeta cu voce tremurata de varsta rosteste poezii scurte – ca niste secvente de poveste; fiecare rand/mesaj e narativ, dar metafora ma trezeste de cate ori pune punct;

cand spune “my soul wants the Earth”, moderatoarea vrea explicatii.

“Pai daca n-ar fi fost miraculos de frumos, ar mai fi vrut toate sufletele astea sa vina pe Pamant? La ce imi trebuie mie un rai cand am trait aici? De ce as vrea sa caut ceva transparent si gol cand am atata nemaipomenit de uluitor chiar aici? Vreau tot aici. Mesajul meu, scurtat, ar fi SOUL WANTS EARTH.”

 

Advertisements

One thought on ““soul wants Earth”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s