din ceara curata a acestei veri

Pe la inceputul anilor ’90, din initativa proprie, nu chiar rebela, dar de adolescenta, mi-am petrecut cateva vacante – din iarna si din vara – la Ciobanu. M-au gazduit, cald si protector, Tanti Mioara, sora mijlocie a mamei, care-i mezina, si Unchiu’ Calin.

Serile, cand veneau in camera mea sa vada cum imi e si sa povestim, ori diminetile, la masa gustoasa cu ousoare si branzeturi proaspete, imi ziceau ca le e drag sa ma aiba si pe mine acolo, ca n-aveau si ei o fata. Doi baieti destoinici, verii mei, dar nu o fata. M-au alintat peste masura – Unchiu’ Calin cu istorii, iar Tanti Mioara cu bunatati cu savoare pe care inca o mai caut in gusturile pe care le incerc. Atunci si mult dupa, acele zile imi pareau oricand la indemana: adica urc in autobuz si ma intorc chiar de unde le-am lasat pe toate. Adica la 18 ani si la joaca.

Atunci eram in ultimii ani, ametitori si insoriti, de liceu si aveam sansa sa o pot vizita tot acolo pe Mariana, prietena mea cea mai buna din acea vreme si locuitoare a aceleiasi frumoase comune dobrogene (am zis bine aici? eu as zice nenumarate, de fapt, pentru ca – de la primele mele calatorii, pe care nici nu sunt in stare sa mi le amintesc, pana pe la mijlocul deceniului al zecelea – bagajele mele au fost stampilate cu tarana aurie de Dobrogea de la Ciobanu si de la Lumina, unde locuiau surorile mai mari ale mamei;  cam trei-patru saptamani din amiezele de vara imi erau sonorizate pasnic de gugustiuci, cocosi, rate, capre, magarusi, purcei roz si gaste curioase).

De vreo saptamana, am mesterit – din ceara verii asteia – cateva lumanari galbioare, care lasa in casa mireasma de voal cald. Duminica seara, fara sa stiu de ce, m-am inchinat, am aprins si-am dus in sufragerie, unde ne aflam cu totii, o lumanare noua. M-am cam mirat de mine. Ma inchin din ce in ce mai rar si ma razvratesc din ce in ce mai des pe obiceiuri. Cica vreau simplu, mai simplu, fara ritual, fara, fara, fara. Am lasat ousorul minuscul de lumina pe masuta joasa. L-am reprivit de-a lungul serii intunecate in cateva randuri. Inainte de a stinge toate luminile din casa, un pic dupa miezul noptii, am potolit si scanteioara lumanarii. Ma tot intrebam, in gand: ce-a fost de-am vrut sa o aprind, nu ca pe-o lumina de camera, ci ca pe-un gand, ca pe-o rugaciune?

A doua zi, dimineata, pe 23, am sunat-o pe mama. Mi-a raspuns: “Pai suntem cu totii ravasiti. Unchiu’ Calin s-a dus la culcare si s-a stins in somn.” “Si mi s-a aprins in lumanarea mea”, mi-am zis fara sa ma auda.

Tanti Mioara a suferit mult si n-o mai avem cu noi din octombrie anul trecut. M-am simtit ingrata ca n-am mers sa imi iau ramas bun. Eram in Romania si inmormantarea se intampla intr-o zi in care fixasem ceva. Eu zic ca as fi putut schimba ce fixasem. Si-apoi anul asta m-am gandit si razgandit pana am zis nu si n-am mai ajuns la Ciobanu. Ingrata. Stiu. Am lasitati pe care nu pot sa le vindec. Aman. Sper ca mai am ragaz. Si mi-e frica sa revizitez locuri dragi. E asta o frica de om modern, instrainat, desprins, atent sa nu isi osteneasca sentimentele? Poate ca da.

Dumnezeu sa va odihneasca, dragii mei – Tanti Mioara si Unchiu’ Calin! Asa cum v-ati fost alaturi si cu trupurile din clasele mici pana mai ieri, tot asa sa va purtati de grija si in aburul de suflete. Unchiu’ Calin nu uita sa reia istorioara din copilaria dumnealor – cum o tragea pe Mioara cea zglobie de coditele negre, ca sa o necajeasca si s-o mai linisteasca din zbenguiala.

*

Imi amintesc o amiaza spre inserare. Doar ce ajunsesem la Ciobanu. Eram cu ai mei, la Tanti Mioara. Cineva m-a schimbat in graba. Sa fi fost aprilie ori mai. Pe aleioara stramta dintre casa matusii mele si gardul vecinilor, o brazda de ceapa. Am smuls una si-am inceput sa mananc. Rontaiam broboane de pamant cu gust dulceag si intepator de ceapa frageda. Am mers in casa. S-au mirat un pic de mine, m-au sters la gura si mi-au dat o felioara de branza, cat sa poata tine degetelele mele de fetita de 2-3 ani. Una dintre primele amintiri. Poate ca la acelasi popas ori mai tarziu cu doar cateva luni, ma revad alaturi de varul meu, Fanel, pe treapta de ciment de la intrarea in casa. El e cu vreo 3 ani mai mare. Avea rabdare cu mine. Nu stiu acum daca lumina calda a acelui moment era de dimineata ori de amiaza. Fanel – in stanga mea. Mi-l amintesc cum zambetul i-a devenit scancet si plans tacut. Si-a dus manuta dreapta la ureche. Sangera usor. “Ce faci, fa?” mi-a zis tot rabdator. Nu m-a dat laoparte, n-a fugit, nu m-a impins. Imi amintesc ca la scurt timp cei mari au casei ne-au inconjurat. Nu cred sa ma fi certat. Oricum, nu indeajuns.

*

Un psiholog bun ar pune aici un diagnostic riguros. Pentru mine, doar viata cu amintiri revizitate si vinovatii pentru care cer iertare.

Advertisements

2 thoughts on “din ceara curata a acestei veri

  1. De multe ori, ne este teama într-adevăr de a revedea locurile în care am fost fericiți. Teama ca revederea nu va aduce în noi aceleași sentimente ci doar amintiri dulci dureroase despre locuri, fapte, oameni . Toate le ducem cu noi si revederea este o conștientizare vie a faptului ca moara timpului macină oameni si întâmplări deopotrivă. Este greu sa te întorci dar si sa nu te întorci în locurile în care ai fost fericit.

    Liked by 1 person

Leave a Reply to Gabriel Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s