Răţuşte

Ce mare lucru! Cine nu stie ce-i aia o rata si chiar totul despre rate?

Lumea in care traim stie tot ori suficient despre de toate.

 

Eu, pentru mine, nu simt asta, pentru ca nu pot (si nici nu vreau) sa incetez sa ma alint cu noul. Pentru mine toate sunt noi, pentru ca nu-mi amintesc sa ma mai fi nascut vreodata. Descopar roata, focul, pamantul care se invarteste (si – culmea! – nu ma ameteste pe cat as crede), descopar sentimentele – care imi sunt nervuri prin care seva mi se plimba vie.

Este – din perspectiva mea – sanatos pentru fiecare dintre noi sa descoperim pe indelete viata si sa refacem itinerarii atinse de altii. Ne temem de desuetudine? De prisos. Pentru noi sunt proaspete, aburinde. Stiu ca vrem sa salvam timp, sa dizolvam etape si sa nu traim ca pe vremea bunicilor, dar sa luam viata de-a gata, deja explicata ori citita de altii, ne lasa vulnerabili si terni, rontaiti de derizoriu, pentru ca nu mai lasam sensul viu sa ajunga la noi atunci cand consumam necreativ, mecanic si arid fara sa mai punem nimic in loc. Stiu. Prea multe cuvinte. Asa mi-a venit azi. Si nici nu stiu daca ceva din gandul meu a reusit sa se innoade in cuvinte.

 

Si, cum spuneam, nu stiu, invat si cred ca n-o sa stiu prea mult vreodata.

 

De pilda, in primavara – vara asta, invat cu ochi mari si concentrare maxima despre RATE.

*

Locuim la tara si avem si oratanii, si alte vietati domestice, cu ne-au invatat manualele de clase mici. (Oratanii. Ce cuvant nepieptanat! Sa fac niste sapaturi sa vad de unde vine.)

Cu prilejuri de sarbatorit, ne facem cadouri care ne largesc si ne intregesc ferma si ne fac viata plina-ochi.

De exemplu, acu’ trei ani, Gabriel mi-a cerut voie sa-si daruiasca de ziua numelui trei goatitze gestante. Asa ca tocmai de ziua lui aveam, de fapt, si sase capre mici pe langa mamici (scuze de rima! s-a ivit fara voie.).

Anul asta, Mon Amour a vrut sa-mi faca o surpriza si – de Ziua Mamei (asa pica aici – in mai) – a planuit sa aduca acasa puiuti de gaina, pui de curca si bobocei de rata. Nu doar ca sa-i vad, ci ca sa-i vedem mari (adica sa le fim alaturi, la bine si la greu, cat or trai ei; doi sunt deja dusi, …  prea plapanzii … ).  Cadoul s-a nimerit sa fie gata de ziua mezinului nostru, asa ca ne-a facut fericiti pe-amandoi. Ce sa mai zicem de domnita noastra adolescenta! Ea a fost topita (doua minute, dupa care s-a retras in camera ei; aici exagerez un pic, pentru efectul scenic). Dand gluma deoparte, toti patru ne bucuram de vietatile astea fragile si dornice sa fie. Le observam curioase, zglobii si mancacioase, crescandu-si penele si testand spatiul in care traiesc.

Eu sporovaiesc cu toate necuvantatoarele din curte si Gabriel zice ca personific prea mult; poate, dar nu eu le-am adus acasa induiosata, ci el – foarte foarte foarte induiosat.

 

Ca sa ma racoresc (nu ca o rata, ci ca un om, prin cuvinte), acu’ vreau sa povestesc cum inteleg eu filosofia despre rate (sunt inca in faza de inceput – adun materiale; de aici stangacia studiului).

 

Azi se face o luna de cand le avem. Cinci. Aurii la inceput. Trei cu sepcute ciocolatii si doua fara.

 

Inainte de mai, eu le stiam pe RATE doar de pe lac, cam asa:

cumintica, atenta, mama-rata cu puiii ei;

ratoiul stralucitor de colorat si rata lui fidela lunecand pe oglinda usor vibranda a apei.

Vai, ce duios!

Le mai stiam si din literatura citita si cantata pentru copiii foarte mici. They are cute, ce poti sa zici? (Nu imi propun rime. Inspiratia mi le impune.)

 

Azi stiu sigur ca imi sunt (printre) cele mai dragi dintre toate vietatile (pe care le-am intalnit personal). Si mai stiu sigur ca la o margine a intelegerii ma si insel, pentru toate vietatile ne sunt dragi in masura in care avem sansa si curiozitatea sa le lasam sa ne imblanzeasca. Si de cate ori aud “Pisicile sunt cele mai inteligente!” “ba cateii!” “noooo! cu siguranta, caiii.” “Dar ce stii tu despre delfini?” “Despre elefanti n-ai auzit?” “Chiar asa? Eu am observat crocodilii. M-au uimit.” “Hehehe! Asculta-ma pe mine! Testoasele o sa imparateasca lumea. Ele stiu.” imi dau seama (pentru a cata oara) ca experienta ne este marginita si suntem tare mandri de nemarginita noastra marginire, dublata de intoleranta pentru ideile celorlalti. Asta-seara, Gabriel imi spune cu duiosia lui nedeclarativa, discreta: “Trebuie sa fim atenti si sa acceptam ca animalele au o inteligenta pura, pe care trebuie sa o respectam.”

 

Ratisoarele astea cinci au de-o saptamana libertate. Dintre toti mititeii, ele sunt cele mai zdravene (ca dimensiune, de 6 – 7 ori mai trupese).  Cand imparteau acelasi spatiu cu ceilalti puiuti, stateau prea mult pe capul prapadutelor de curci (ce tolomacenii fragile, mirate, neputincioase!… saracutele …).

Acum se plimba leganat prin parcul nostru salbatic (adica prin gospodaria atipica si fara prea multe garduri pe care o populam de mai bine de trei ani). Una dintre ele, mai sentimentala si mai singuratica, ramane in urma la ciugulit de puf de papadie si de pamatufi de ierburi inflorite. Cand apare unul dintre noi, toate cinci grabesc lopatelele portocalii sa ne ajunga in preajma cat mai curand. Una dintre ele este delegata sa intrebe: “Are you my mother? Are you my father?” Zau ca vor sa comunice cu noi. Ochisorii lor albastrii vor sa invete. (Gabriel, te rog sa razi mai soptit, ca te aud.) Le raspundem una-alta si ne vedem de drum, precum furnica din glorioasele poeme: “si-s grabita, si-s grabita, …”. Dupa minute bune, daca ma uit in urma, le vad coada in spatele meu, in asteptare. Asa ca – mai nou – umbra mea e alba si macane cu piuit intrebator (doar cand ma intorc cu uimire spre ele; altfel, am o umbra discreta si rabdatoare.).

Puful galben li s-a indesit si s-a decolorat pana la albul de zapada. Deci inca o surpriza: vor fi (ca) niste lebadute. In procesul de imbracare a trupurilor cu pene, au zone chele, in asteptare. Nu pare sa le pese. Si-s asa de frumusele, de nu ne putem abtine chiotele de admiratie.

Si, cand le privesc, nu pot sa nu ma intreb: cum de trupusoarele cresc de parca ar fi ciuperci, iar aripioarele sunt cele de-acum o luna, prea putin augumentate? Si personific iarasi: cand se plimba agale, observand atente decorul in miscare, mi se par ca niste tacticosi care merg cu mainile la spate si pietul inainte. Dar sa te tii avant cand aripioarele or sa le fie largi si pline de curaj!

 

Din partea de jos a custii pentru iepurasul pe care l-am avut pana acu’ doua toamne, le-am pregatit o piscina. Ca sa le-o fac accesibila, le-am sprjinit de albie o scandura mai larga. In prima zi, asteptau cu rabdare la rand pe scandurica umezita. De aceea cred ca sunt rate cu gena canadiana. De aseara insa se pravalesc de-a valma, poloboc, de pe margine, de ne stropesc pe toti. Au reusit sa ne faca si venerabilele gainusele curioase: parca ar incerca si ele o baie buna, chiar daca pana la varsta lor (trei ani) n-au aflat ca ar fi impatimite dupa inot si dua . Trebuie sa fie niste gene recesive de ginta latina – zic eu. Acum fac valuri, se scufunda, se roteasc, se rostogolesc si se harjonesc prin apa cum numai ratele o stiu.

Acum inteleg si eu de ce bunicuta mea imi spunea ca sunt ca o rata. Cand ma lasa sa-mi spal batistele, ma gasea cu degetelele crete-crete si cu bluza uda, picurand. “Dar la gat n-a ajuns!” ii ziceam. “Pentru ca am venit eu la tine. Rato, ce esti!”  Fara vreo indoiala, ratele si cu mine iubim apa cu o pasiune care ne soarbe spre ape. Am multe argumente referitoare la mine, dar azi nu contez. Doar RATELE.

“I am your mother, I am your mother!!! No doubt! ” le spun inveselita si stropita din crestet pana’n cizme. Daca umblu la apa ca sa incarc vasele tuturor vietatilor din curte, ele stau sub cascada furtunului; nu s-ar feri nici c-un milimetru. Cand beau, isi plimba cioculetele largi si plate prin tot suvoiul. Sa le iasa apa prin nari pare sa le fie cea mai mare bucurie. Imi amintesc cum Donald Duck isi scutura capsorul stanga-dreapta, repetat, cu zgomot. Ei bine, asta este un adevar stiintific. Pot sa il certific.

Cu doua dimineti in urma, doar doua mi-au iesit in cale. Ce disperare s-a potopit pe capul meu! Am si privit, in gand, cum vulpea ne-a rapit naivele care-o intrebau prietenos daca le este mama. Mi-a luat un sfert de ceas sa le gasesc in labirintul ierbii inalte. Doar una piuia. Cea delegata. Mi-a fost greu sa pricep de unde vine chemarea, pentru ca glascioarele lor tinere se pierd printre celelalte voci, deoarece se aseamana cu ale pasaretului care tese galagios si din toate partile cerul si pamantul spatiului nostru. Sa le fi vazut cum se impiedicau de bucurie sa-si revada suratele – cumintelele ramase in luminis! Ah, ce bucurie!

Gata! Fug la rate.

RATELE MAMII, RATE!

p.s.: 19 iulie:  vreau sa mai povestesc despre ratustele noastre si viata lor la ferma noastra in ultimele 2 luni; au curajul temerarilor care urca muntii; cum sa te plictisesti cu ele?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s