mohair alb

In ultima zi de ianuarie, o sarbatorim pe Mama – recunoscatori ca o avem, ca-i voioasa, ca-i a noastra.

Marti dimineata, am vorbit cu ea, sa-i zic urarile noastre, si-apoi m-am pregatit de slujba.

Pe fuga, mi-am ales ceva de imbracat. Asa sunt eu, … omul clipei : ma surprind si ma las inspirata de scanteia de moment; mai in gluma, mai in serios. Aaaaa! Ce-mi place asta! … Ba si asta! Pe asta n-am mai purtat-o de mult. Hmmm… Dar asta alba?

Si-asa am dat de-un p’loveras (cum ar fi spus bunicuta mea). Unul alb, de mohair, atent tricotat si croit, impecabil si bine pastrat.

Cam cat sa aiba? Pai stiu sigur ca mama l-a purtat la nunta ei, la restaurant. Il recunosc din poze. Asta in septembrie 1972. Ce de aaaani! Aproape de varsta mea. Adica sunt un pic mai tanara decat el.

In copilarie, mai mereu, il cautam in sifonier, pe furisate, unde-l gaseam prins pe-un umeras de lemn cu margini nerotunjite. Il priveam cu admiratie si il atingeam cu sfiala, in secret. Stiu sigur ca-i facut de sora mai mica a bunicutei mele, Valeria. Cea mai draga dintre matusile mele. In copilarie, toti imi spuneau ca-i semanam. As fi vrut eu… Trasaturi frumoase, ca tusa de penita nobila, eleganta, dulceata in vorba si generozitate.  Credincioasa si minutioasa pana la detaliul cel mai mic. Avea acasa masinarii complicate de tricotat. Ne facea la toti cate ceva frumos. Inca mai am din ele. Si-apoi si prajiturea maiastru. Lucrase cativa ani la un laborator de cofetarie, cu cofetari influenti si mojici. Ne spunea mereu ca nu-i bine sa ne-atingem de ceea ce ni se pare apetisant pe rafturile din magazine, oricat de bine ar mirosi, si ca-i mai bun ce-i facut in casa. O fi, n-o fi, astea sunt intelepciunile pe care le tin ca pe niste amprente pe mintea mea de acum. Avea o gradina colorata, plina si inmiresmata la casa dumnealor de pe o straduta cu nume de fruct acrisor. Ce rima!… Sigur i-ar fi placut. Din primavara pana in toamna, ne aducea buchetele culese cu grija si plimbate prin autobuze si prin statii aglomerate. Imi amintesc cum, cu zambet si cu nerabdare, imi presa pe obraji manunchiul de  lacramioare caldute si inmuiate de drumul prea istovitor pentru ele.

Si l-am ales inseninata. P’loveras fara timp. Fin, de mohair alb, cu nasturi imbracati cu croseta. I-am purtat darul toata ziua, ca pe o imbratisare. Imi sade bine si mohairul nu ma necajeste, ca pe alte fete sensibile. Il voi alege si in alte zile, duioasa calatorie in istoria mea personala.

Multumesc, Mama!*

(* fara diacritice)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s