chiar azi, fara pricina, … pentru ca …

Mon Amour,

chiar azi, fara pricina, mi-a venit dorinta sa-ti daruiesc ceva.

Si tu stii ca in coltisorul asta de lume magazinele inchid mai toate la ora 6 din seara. Unde sa caut ceva rezistent (aproape etern, as zice) care sa nu fi calatorit din China?

Sa iti scriu un poem? N-am gasit in cuvintele mele rime care sa se potriveasca cu tine. Tu nu rimezi cu nimic care sa se fi mai scris, care sa se fi mai spus. Chiar nu exista. Zau!

* Tii minte? Odata, doar o data, chiar de ziua ta, ti-am daruit o fetita miiica de tot, cu nasuc de milia si buzite de ciresica parguita. Si ti-a placuuuut!… Tot asa: pentru ca doar spitalul deschidea inainte de ora 8 din dimineata, iar fetita isi daduse chiar atunci intalnire cu noi in lumea de-afara, ca de cea din pantece se  cam plictisise. Ce fluturasa – ea, minunea mirata! Azi insa n-am. N-am intalnire cu nici un prunc asteptand sa se nasca pentru noi.

Prin urmare, cred ca am sa lipesc, rand dupa rand, clipe cu tine si franjuri din cantece si poeme care iti aduc aminte de mine si mie imi spun doar de tine, si poate c-o sa reusesc sa explic aproape tot despre dragostea mea pentru tine, chiar daca stiu ca in aceasta categorie de sentimente cuvintele sunt ciobite, sufocant de stramte si taaare tolomace (vorba asta – cu care m-ai deprins inca de la primele noastre intalniri – nu putea lipsi; este in mai toate conversatiile noastre si seamana – in mintea mea – cu ciocanelele acelea tiuitoare facute din plastic usor si maciulie de armonica; loveste si scoate un scancet eliberator din tot ce-atinge.).

Si intrebarea preferata a ramas “DE CE?”. Vrei sa-ti spun DE CE? Pentru ca tu poti sa-mi dai lumina de mai in decembrie.

Pentru ca ma tii de mana cand dorm.

Pentru ca sunt pentru tine Cenusareasa pe care o inviti sa danseze in salonul oval si pentru ca inca ma chemi sa visam in culori si sa uit o clipa de ai mei si sa cobor scara.

Pentru ca inca ma trezesti din orice fel de vis (plicticoase toate! ti-o jur.), ca sa-mi  mai spui o data ca-ti sunt draga.

Pentru ca imi inviorezi obrajii si viata cu zambet cand imi aduci magnolii vanilati si trandafiri cyclam cu promisiunea ferma ca vor creste puternici si parfumati de-a lungul anotimpurilor noastre.

Pentru ca m-ai invatat sa fac focul de duduie soba. Stii tu ce supravietuitoare ma simt?

Pentru ca ai invatat sa ma iubesti din prima luna. Si mai apoi m-ai reinvatat de cel putin o suta de ori pe an, fara sa istovesti, fara sa fugi, fara ca stangacia mea sa ii ceara rabdarii tale sa renunte.

Pentru ca m-ai lasat sa fiu cum sunt, pentru ca asa-mi place mie – cam sprancenata, cu unghii taiate scurt, baieteste, si nelacuite; cu parul mai degraba ciufulit si cum ii vine. Tu ai inteles ca asta-i feminitatea mea si n-ai incercat sa-mi pui alta in loc.

Pentru ca iti place ce gatesc si pentru ca ma rogi invariabil sa las creativitatea pentru alte domenii si sa repet reteta de azi – cea de fasolica scazuta; ori pe cea de ieri sau de alaltaieri. Si-apoi tot tu te razgandesti si iti place si cea de maine si de poimaine, chiar daca-i gustul nuantat in alta savoare. Eu zambesc in tacuta vinovatie (arta culinara m-a furat din nou!) si  toti patru decidem nota: bun si astazi.

Pentru ca pentru tine sunt inca frumoasa cand stau plictisita, cu parul meu negru – suparat.

Pentru ca tu ma asculti cu dulce mirare cand strig, cand soptesc ori cand plang, cand te gonesc ori cand te chem.

Pentru ca stii ca te iubesc, cand vezi ca ti-am spalat camasa si manusile.

Pentru ca ma induioseaza ideea ta de dragoste fara prihana si fara sfarsit; la filme te uiti ca un copil – care spera cu entuziasm sa schimbe finalul si sa lase toate personajele fericite.

Pentru ca pentru mine tu esti soare si fag si cerb si ochiul meu iti va stii lumina si zveltetea chiar si cand anii te vor face arbore batran si scorburos.

Pentru ca tu esti Iubitul meu din secolul trecut, care a invatat sa scrie de dragul meu scrisori lungi, scrisori pe frantuzeste, scrisori-lumina, scrisori-speranta, scrisori-pilda.

Pentru ca iti amintesti cu asa drag ceva ce nu stie nimeni despre mine: cum imi alintam pruncii, cum mi-i ghiduseam, cum le cantam cantecele si povesti fara noima, cum dansam cu ei valsuri in miez de noapte, cand ii rascoleau in chiot dureri pe care doar alti pui ca ei le pricep.

*

Acum merg sa dorm. Dragostea mea se mai scrie si maine. Promit, Mon Amour!

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s