zig-zag

Aseara am fost cu caiacele pe raul linistit ca pe oglinda.

Alunecand pe sticla apei chiar printre copacii din apa, asa cum se priveau ei de pe maluri.

Alunecand pe apa lucioasa si ferma. Chiar o fi uda?

Neverosimil tobogan pe apa verde-bleumarin, pe spatele sarpelui care se strecoara calm de atata potop de vreme printre copacii padurii.

Miresmele infloririlor de la inceputul de iulie si pasarile care se cheama pe inserate ne confirma ca nu-i vis, ca ni se intampla. Vasla plescaie. M-a stropit. Asa-i. Chiar ni se intampla.

Vaslitul este o arta a echilibrului si a alunecarii inainte, pe firul apei.

Cand sunt in tandem cu unul dintre copiii mei, zigzagam invariabil. Daca se necajesc, ii incurajez: “We double the fun, we learn more. Este un slalom aventuros si uite ca n-am cazut niciodata in apa. Partea buna! Apoi, cautam solutii, stam si noi de vorba, … ce atata relaxare si previzibil. Inainte, fara surprize, disciplinati? Oh, nu! Nu noi.”

La jumatatea serii, a venit randul meu sa impart caiacul cu iubitul meu. Brusc, caiacul stia itinerariul corect pe de rost. Fara ezitare ori stangacii, inainte.

In viata noastra impreuna, nu-i la fel. Adeseori zigzagam prin(tre) binecuvantari si momente aspre, zile apasatoare si bucurii, greseli si iertari… And I do not find it fun – … the rough parts, I mean.

In jurnalul invelit in verde intens, ca si sarpele dintre copaci, gasesc descrieri de sentimente prin care am zigzagat de cand impartim aceeasi barca.

De pilda, nerabdarea exuberanta a unui decembrie: Buna dimineata, Soare bun, care te lasi privit azi. Noi zambim cu aburi spre tine. Ai vazut obrajii inrositi, zvonul zapezii ce-si asteapta caderea, ea care face din pamantul nostru imbelsugat si pacatos un cer cristalin? 

Si mai departe notam din Nichita, vadit increzatoare: “Cea mai mare raceala tot mai are un tu in mijlocul ei dupa cum focul cel mai mistuitor se ridica la cer din gura unui lemn. Chiar si dezesperarea poarta in pantec un peste plin de icre.”

Continuam, incantata: Ce racoare geroasa si sincera vine prin usa larg deschisa! Mi-e dor de senzatia de fulg.

La ceva pagini si ani dupa, multi ani in urma, fara punctuatii extreme: Un an si mai bine. Atatea sentimente. Ca o masina grea de nivelat asfaltul fierbinte a trecut anul asta peste mine. Atatea sentimente. Timpul vindeca. Asta asteptam, asta speram – sa ma doara mai putin, sa uit din toate cate putin pana toate devin ale altcuiva, ca sa imi fie mai bland cand respir. Atunci cand trag aer, parca sorb toate durerile lumii prin nari. Ca o grebla se face aerul: dureros si fara mila, insangerandu-ma cu fiecare sorbitura de viata. … Am vazut un film naiv cu doi oameni care se iubeau ca prostii si mi s-a parut natural; nu m-am mai strambat, nu m-am mai opus la asta…

Zigzagam prin intamplari si sentimente pana intr-o zi cand luam cu noi toate sentimentele – gustate, navigate, atinse – intr-o valiza pufoasa si usoara (aleg sa cred cu o imaginatie de copil care se incapataneaza sa nu se faca mare) si ne continuam, cumva, nu stiu cum, calatoria.

(Poate ca)

tot zigzagand.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s